Motive de revoltă

Deputaţii PSD şi PNL din Comisia de muncă au votat săptămîna trecută un amendament comun prin care vîrsta de pensionare este stabilită la 60 de ani pentru femei şi 64 de ani pentru bărbaţi (propunerea coaliţiei de guvernare era de 63 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi). Trecem peste faptul că în comisie s-au depus amendamente pentru toate articolele din lege şi nu doar pentru cele a căror reexaminare a cerut-o preşedintele Traian Băsescu cînd a trimis legea înapoi la Parlament (aşa cum ar fi constituţional) şi discutăm strict despre acest amendament. Cum s-ar traduce în viaţă, vorba clişeului, modificarea propusă de coaliţia PSD-PNL? Să le luăm pe rînd:

• raportat la soluţia coaliţiei de guvernare (pensionarea femeilor la 63 de ani şi a bărbaţilor la 65 ani), cea a coaliţiei PSD (60 cu 64) ar creşte numărul de pensionari şi ar scădea numărul de salariaţi (un pensionar în plus înseamnă un salariat mai puţin). Şi asta într-o ţară în care, în 2010, sînt 5,5 milioane de pensionari şi doar 4,3 milioane de salariaţi (dintre care, peste 1 milion sînt angajaţi ai statului şi plătiţi, ca şi pensionarii, de la buget).
• ar creşte deficitul fondului de pensii (3 miliarde de euro în 2o10), fapt care ar duce la creşterea transferurilor de la bugetul de stat către bugetul asigurărilor şi implicit la creşterea taxelor şi impozitelor pentru salariaţi, liber profesionişti şi companii
• oricum, în viitor numărul pensionarilor va creşte iar cel al salariaţilor va scădea, avînd în vedere că va atinge vîrsta pensionării generaţia decreţeilor  iar salariaţii în sarcina cărora va cădea susţinerea fondului de pensii vor fi copiii născuţi după 1990. Să luăm, ca exemplu, naşterile din anii 70 şi anii 90: între 1971 şi 1980 s-au născut cca 4, 08 milioane de copii iar între 1991 şi 2000 s-au născut cca 2, 45 milioane de copii, adică puţin mai mult de jumătate. Ei bine, începînd din 2030 primii vor deveni pensionari iar ceilalţi vor fi nevoiţi să-i susţină. Dacă nu se modifică legea pensiilor şi nu creşte semnificativ vîrsta de pensionare, vom ajunge peste 10-20 de ani la situaţia în care 3 milioane de salariaţi vor fi nevoiţi să susţină 7 milioane de pensionari. Or, acest lucru este practic imposibil şi se va ajunge nu numai la colapsul fondului de pensii ci la colapsul întregii societăţi prin creşterea fiscalităţii, strangularea păturii active a societăţii şi implicit a economiei şi, nu în ultimul rînd, la un dezastru social pentru pensionari, adică pentru noi, generaţia de peste 30 de ani.

Cu alte cuvinte, PSD şi PNL se joacă iresponsabil şi populist cu vîrsta de pensionare şi pregătesc dezastrul de peste douăzeci-treizeci de ani. A susţine o vîrstă de pensionare scăzută înseamnă să susţii creşterea fiscalităţii, moartea economiei şi, nu în ultimul rînd, moartea pensionarilor de mîine, fiindcă vom ajunge să murim de foame la propriu, şi ne vom trage şi copiii după noi. Şi asta doar fiindcă PSD şi PNL se joacă iresponsabil şi populist încercînd, prin decizia luată în Comisia de muncă, să-i dea cu tifla lui Băsescu şi PDL-ului. Poate că Băsescu şi PDL vor fi trişti două zile după ce peneliştii şi pesediştii le-au tras-o magistral însă cei care vor suferi cu adevărat vom fi noi şi copiii noştri. Dacă PSD îşi poate scuza iresponsabilitatea doctrinar (socialismul este o ideologie a resentimentului şi iresponsabilităţii), PNL nu are nicio scuză, avînd în vedere că se declară partid de dreapta (mă rog, e o glumă proastă dar hai să ne facem că-i luăm în serios). Fiindcă, repet, PNL susţine creşterea numărului de pensionari, scăderea numărului de salariaţi, colapsul fondului de pensii, creşterea taxelor şi impozitelor şi strangularea sistemului privat, a salariaţilor, antreprenorilor şi liber profesioniştilor, adică a celor care creează PIB-ul şi susţin, în totalitate, bugetul (bugetarii plătesc şi ei taxe şi impozite dar din banii primiţi deja de la buget).

Anunțuri

De ce PDL va pierde alegerile din 2012 şi 2014

În toamna lui 2004 PSD era cel mai mare partid parlamentar, avea preşedintele, prim ministrul, întregul guvern, administraţia, serviciile, televiziunea publică, companiile de stat, avea cele mai extinse şi mai puternice structuri teritoriale, controla aproape întreaga presă prin publicitatea de stat, venea după patru ani de creştere economică, după intrarea în NATO şi începerea negocierilor pentru intrarea în Uniunea Europeană. Tot 2004 a fost şi ultimul an în care am avut preşedinte şi prim ministru pesedişti şi în care PSD a fost cel mai important partid de guvernămînt. Din 2004 pînă în 2010 PSD nu s-a mai aflat la guvernare formal decît un singur an, în 2009, ca al doilea partid de guvernămînt şi fără să dea prim ministru. Şi va trebui să aştepte încă cel puţin doi ani pentru funcţia de prim ministru şi încă cel puţin patru ani pentru cea de preşedinte. Cu alte cuvinte, în cel mai bun moment al său, cît părea că nimic nu-i stă în cale, în 2004, PSD pierdea guvernarea pentru cel puţin două legislaturi şi preşedinţia pentru cel puţin două mandate.

Dacă e să ne luăm după aripa pragmatică a PDL (susţinută de cîţiva intelectuali mai slabi de înger şi de trepăduşii veşnic îndatoraţi), după adunătorii de voturi, după exaltaţii structurilor, după apologeţii logisticii, astăzi Adrian Năstase trebuia să fie la al doilea mandat prezidenţial şi PSD la al zecelea an consecutiv de guvernare. Ei bine, după cum probabil aţi avut ocazia să remarcaţi, astăzi Adrian Năstase nu este Preşedinte şi nici PSD nu e la guvernare (mă rog, aici e mai greu de făcut diferenţa – dacă nu eşti atent la nuanţe, s-ar putea să confunzi PDL-ul de azi cu PSD-ul din 2004).

PSD a pierdut alegerile prezidenţiale din 2004 şi 2009 şi pe cele locale şi parlamentare din 2008 nu din cauza lipsei de organizare, nu din cauza slăbiciunii sau ineficienţei structurilor, nu din cauza ostilităţii presei (care a cam lipsit între 2000 şi 2004), nu din cauza rezultatelor economice slabe (nu e cazul) şi nici măcar din cauza scandalurilor de corupţie (de aia cred că Albă ca Zăpada, înţeleasă ca partid anticiorupţie, format din curaţi, nu are nicio şansă pe scena politică, şi asta se va vedea cînd România Curată se va tranforma în partid, dacă se va transforma). PSD a pierdut din cauza self-suficienţei. Iar alegerile se cîştigă cu revoltă. Nu cu bani, nu cu structuri, nu cu festivism, nu cu bilanţuri pozitive, liste de realizări şi unitate de monolit, nu cu aplauzele trepăduşilor sau zîmbetele mulţumite ale liderilor. Doar cu revoltă.

Ei bine, PDL-ului de azi tocmai asta îi lipseşte: revolta. Nu o au nici Blaga, nici Boc, nici Falcă, nici Flutur, nici Elena Udrea, nici Baconschi, nici Sever Voinescu, nici Valeriu Stoica, nici Cristian Preda şi nici măcar tinerii PDL (copii cuminţi şi siniştri în uscăciunea şi bătrîneţea lor). Iar revolta n-o poţi simula. O ai sau nu o ai.

Alegerile din 2012 şi 2014 nu vor fi cîştigate, dacă e să vorbim de dreapta, nici de PDL, nici de Albă ca Zăpada, ci de acea grupare politică care va reuşi să canalizeze revolta românilor. E singura variantă şi singura şansă împotriva alianţei PSD-PNL.

UPDATE. Mă refer la acea revoltă care l-a făcut pe Băsescu preşedinte în 2004 şi 2009 în ciuda self-suficienţei unor Năstase, Geoană, Crin Antonescu sau Dinu Patriciu. Dar despre asta, într-un articol viitor.

Problema Dreptei. O diagnoză rațională.

Întîlnirea de joi a produs o mulțime de enervări. Realizez acum că există o rațiune pentru care frustrările răbufnesc surprinzător de zgomotos  la întîlniri de felul ăsta sau după, pe bloguri. Disprețul față de elite, felul în care sînt acuzați unii sau alții că nu stau cu picioarele pe pămînt, că bat apa în piuă, că nu se implică, sînt efecte ale unei singure frustrări majore, prea puțin conștientizată: Dreapta nu are instituții. Ori tocmai elita era cea de la care cei cu simpatii de dreapta ar fi așteptat construcția acestor instituții. Oamenii se simt abandonați și trădați pentru că figurile cheie ale dreptei (în sens larg) au abandonat la rîndul lor orice efort de construcție instituțională și s-au refugiat în turnul lor de fildeș. De unde se vede mai bine, cum amintea Pleșu, dar de unde nu se aude prea clar și de unde trebuie să cobori, din cînd în cînd, la conferințe, ca să te faci auzit.

Să mă explic mai pe larg. Există trei instituții pe care Dreapta nu le are sau le are dezvoltate insuficient:

1. Organul doctrinar. Aici ar fi ISP-ul. Cu părere de rău cărțile și întîlnirile sînt excelente însă atîta vreme cît ISP-ul nu reușește să devină realmente think-tank-ul PDL, cu impact și autoritate în decizia politică a partidului, existența lui e inutilă. Eu observ aici o eroare de strategie pe care, cu multă cordialitate, nu ezit să o formulez: publicul țintă al ISP nu sînt simpatizanții dreptei ci propriul partid. Conferințele și cărțile sînt excelente, din cînd în cînd, pentru a păstra identitatea publică a ISP. Însă nu sînt nici obiectivul nici instrumentul principal. ISP trebuie să devină un magnet pentru elite profesionale pe care trebuie să le coordoneze cu un singur scop: să producă politici și proiecte clare, pe care să le impună PDL-ului.  În lipsa lor, după fiecare conferință vom pleca cu un sentiment de irosire, de lipsă de pragmatism. Nu de la comisiile prezidențiale ar fi trebuit să vină proiectul noii legi a învățămîntului! Sau analiza reformei în sănatate!

2. Liderul politic. E evident că dreapta are aici o problemă uriașă. La fel de clar e că PDL-ul e singurul partid „de dreapta”. Am să mă explic, pentru a evita polemicile inutile: e de dreapta nu pentru că are o politică activă și coerentă construită pe principiile dreptei. E de dreapta pentru că ia cele mai puține măsuri de stînga, dintre toate partidele noastre, și își asumă cîteva decizii clare de dreapta care, de fapt, au fost impuse de Băsescu sau context. (începînd cu cota unică). Părerea mea personală este că singurul lider adevărat al dreptei e Băsescu. Poziția lui îl împiedică însă să devină liderul politic. Vina principală pentru vidul actual e în primul rînd a vechii gărzi din PD care nu a vrut să pregătească succesiunea. Lipsa unui lider politic de dreapta face PDL-ul foarte neapetisant pentru simpatizanții care ar dori să se înroleze.

3. Mișcările civice. În toate țările cu democrații puternice, există mișcari civice de dreapta puternice. De la plătitorii de taxe, la posesorii de arme, există o pleiadă de asociații cu milioane de membri, cu obiective precise și care sînt în același timp cenzorul dar și sprijinul dreptei politice. În România, după Alianța Civică, care a și reușit să fie pilonul principal al accesului reformatorilor la putere, nu s-a întîmplat nimic. Pro-Democrația a eșuat unde o știm astăzi iar cea mai mare parte a asociațiilor sînt mai degrabă instrumente de acces la bani europeni decît locuri de întîlnire a oamenilor cu interese comune. Iar Tea Party inspiră pe Alina Mungiu să cheme la revoltă printr-un manifest care vorbește mai mult de mediocritățile din mediul academic și de ISI.

În realitate, în lipsa acestor instituții, simpatizanții dreptei nu au pur și simplu sub ce steag să se strîngă. Atunci, e firesc să mergi la o lansare de carte despre reperele intelectuale ale dreptei și să te simți nemulțumit că e prea puțin, să ceri celor de pe scenă – care se vor uimi ironic de așa așteptare – ce aștepți de fapt de la toate instituțiile de mai sus care nu prea funcționează sau lipsesc cu desăvîrșire. PDL și, în mare măsură, ISP, riscă să nu priceapă starea de tensiune pe care aceste lipsuri o produc în rîndul susținătorilor dreptei și să rateze un start important.

Repere, intelect și dreaptă

Discursurile:

În ordinea lor:

Djuvara: viguros și neinspirat prin raccourcis-ul la tinerețea legionară.

Al George: curajos dar neinspirat la rîndu-i prin continuarea subiectului asasinării lui Codreanu. Am căpătat însă multă afecțiune pentru acest om, aparent neadecvat, dotat cu o onestitate intelectuală prea puțin răspîndită.

Liiceanu, o surpriză neplacută pentru mine din cauza agresivității cu care i-a răspuns lui Al George. Nu numai că a continuat o dispută care avea prea puțină legatură cu subiectul însă pare să nu fi înțeles ce a vrut sa spuna George. George a fost doar neadecvat, în nici un caz un apologet al legionarismului. Dincolo de asta, discursul lui a fost confuz, am avut viziunea frapantă a unui Liiceanu care se transformă într-o combinație de Octavian Paler cu Alina Mungiu: resentimentar, agresiv dar și tînguitor. Și cam prea mulțumit de sine. Un om care și-a pierdut capacitatea de auto-ironie, de a lua distanță față de el însuși, vaiii!

Pleșu, spumos, comic, pe alocuri un actor de geniu. Oarecum superficial însă un spadasin mortal în schimburile de replici improvizate (precum replica dată lui Rogozanu, în contextul unei șarje feministe anterioare: „Nu răspund decît la doamne!”)  E incontestabil cel mai spectaculos și seducător intelectual român al momentului. Înțeleg enervările adversarilor săi, omul are geniu! Regret că rolul îl prinde atît de bine încît substanța e complet eclipsată.

Patapievici, excepțional, prima încercare reușită de a explica diferența dintre dreapta și stînga moderne. Am să transcriu discursul separat, e un subiect care merită atenție.

PS: A vorbit bine și Devis Grebu, nu l-am inclus in articol nu din rațiuni de preferință ci pentru că discursul lui a fost în exteriorul polemicilor centrale ale întîlnirii.

Dezbaterea:

S-a vorbit mult despre titlu. De altfel am avut parte de iritări ridicole în audiență care plecau de la interpretările termenilor „intelectual” și „elită”. De la feminism la economism (o nouă mișcare pentru recunoașterea intelectuală a economiștilor), oamenii erau supărați că onorat prezidiul nu i-a luat și pe ei în considerare. În subtext, multe întrebări din sală nu făceau decît să tragă de urechi elita de pe scenă: „Da’ noi de ce nu sîntem la prezidiu, moncher?!!” Dincolo de frustrările astea infantile care te pot uimi cînd privești seriozitatea proprietarilor lor, am văzut din nou că definirea termenilor într-o discuție pare să fie o provocare de gust sau modă, nu o chestiune tehnică care ține de DEX. Devine o problemă de interes național să începem orice discuție cu definirea termenilor care se află în centrul ei. (Ce-ar fi să inițieze PDL-ul o asemenea lege? Vă dați seama de deruta de la CCR? De enervările lui Crin și Ponta?)

Opinia:

Ironic, mai mult decît în definirea acceptabilă a noțiunii de intelectual (sarcină imposibilă cînd ești român), fondul problemei stă în răspunsul la întrebarea: Ce e un reper? Iată ce spune DEX-ul:

REPÉR, repere, s. n. 1. Corp sau sistem de corpuri la care se raportează poziția unui corp fix sau mobil; semn sau obiect care ușurează orientarea. ♦ Semn trasat pe un obiect, pentru a permite recunoașterea poziției pe care trebuie sa o ocupe acel obiect într-un ansamblu; semn trasat pe diferite piese care trebuie să fie asamblate. ◊ Punct de reper = semn care servește la recunoașterea unui loc, la orientare. ♦ (Top.) Indicator de nivel servind la calcularea sau la verificarea altitudinii unui punct de pe teren. 2. (Tehn.) Mecanism, aparat de orientare. – Din fr. repère.

Aș reformula mai puțin tehnic ceva ce știm cu toții: reperul e un punct fix la care se raportează o acțiune  sau care marchează un drum. E important ca reperele sînt fixe și se află înafara drumului. Asta înseamnă cîteva lucruri:

• Nu ne însoțesc permanent, trecem pe lîngă ele, ne folosim de ele la un moment dat.
• Dau limitele și ne ajută să recunoaștem peisajul dar nu ne indică direcția
• Nu pot fi schimbătoare, trebuie să poată fi recunoscute de fiecare dată.

Iată cum cred că trebuie înțeles demersul meritoriu al lui Stoica și Pătrășconiu: „Care sînt oamenii a căror gîndire ne poate ajuta să nu ne rătăcim pe drum?”

Pentru că „Dreapta” în România e un drum, aflat la început, nu un loc. Iar „reperele” nu sînt nici ideologii, nici gardienii purității, nici măcar busola. Din punctul ăsta de vedere aș face doar două observații:

1. Absolut toți cei prezenți în volum și pe scenă sînt repere, cu tot cu sclipirile și idiosincraziile lor. Nu implicarea și opinia lor sînt în discuție ci toată opera și experiența lor de viață excepțională. Repet: a tuturor celor din volum, fără excepție. Pătrășconiu a procedat foarte bine cînd și-a centrat interviurile pe biografie.  Nu actualitatea e esențială ci, cum bine remarca Pleșu, istoria, fie ea colectivă sau personală. Ăsta e motivul fericit pentru care Dana Grecu nu va putea deveni niciodată reper.

2. Teoria fundalului, formulată de Patapievici, e, surprinzător, o teorie a reperelor. Fundalul e la rîndul lui o categorie mai specială de reper, care trebuie privit cu un un grand-angular, nu cu un zoom. Sînt entuziasmat de ce am auzit pentru că e prima oară cînd mă pot orienta în ceața doctrinară care coboară de fiecare dată cînd cineva mă întreabă ce e dreapta. (Am și un mic interes la Patapievici însă entuziasmul meu e real) Întrebarea e într-adevăr greșită. Sistemul de referință e prima problemă care trebuie să ne preocupe.

De aceea, eu unul cred că titlul e perfect iar întîlnirea de ieri o reușită surprinzătoare. Dacă începem să înțelegem ce e dreapta și cum nu ne rătăcim pe drum, înseamnă că, mai devreme sau mai tîrziu, vom ajunge unde ne dorim.

Înregistrarea dezbaterii „Repere intelectuale ale dreptei româneşti”

Neagu Djuvara (00:00), Al George, Gabriel Liiceanu (24:50), Andrei Pleşu (45:50), Devis Grebu, Horia-Roman Patapievici (1:21:00), Cristian Pătrăşconiu, întrebări şi răspunsuri (1:43:00).
http://www.ustream.tv/recorded/11078601

Dezbaterea „Repere intelectuale ale dreptei româneşti”

[singlepic id=3 w=320 h=240 float=right] Institutul de Studii Populare (ISP) şi Fundaţia Hanns Seidel
vă invită joi, 25 noiembrie 2010,
la Hotelul Marriott, Grand Ballroom, salonul D, începând cu ora 15:30 la dezbaterea:

Repere intelectuale ale dreptei românești

Programul dezbaterii:
15:30 -16:00 Sosirea invitaţilor, cafea;
16:00 -16:10 Cuvânt din partea moderatorului dezbaterii, domnul Valeriu STOICA;
16:10 -16:20 Cuvânt din partea reprezentantului Hanns Seidel, domnul Klaus SOLLFRANK;
16:20-18:00: Intervenții în dezbatere: Neagu DJUVARA, Andrei PLEȘU, Gabriel LIICEANU, Horia-Roman PATAPIEVICI, Alexandru GEORGE, Nicolae MANOLESCU, Cristian PĂTRĂȘCONIU

18:10-19:00: Dialog, intervenții din sală

19:00-20:30: Recepție

Cu această ocazie, participanții vor primi gratuit cîte un exemplar din volumul “Repere intelectuale ale dreptei românești” (editura Humanitas).
Cartea, aparută cu sprijinul Institutului de Studii Populare, aduna 10 ample interviuri cu 10 personalități de prim rang ale spațiului public românesc și graviteaza tematic în jurul ideii de dreapta în politica românească. Cei zece intervievați sînt: Neagu Djuvara, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Virgil Nemoianu, Vladimir Tismăneanu, Andrei Cornea, Lucian Boia, Alexandru George.
Acest volum deschide colecția Institutului de Studii Populare de la editura Humanitas intitulată, “Cultura libertății”.

Un pic despre etică în media

Un cititor îmi atrăgea atenţia deunăzi că un deontolog ar critica puterea, nu opoziţia, iar cum eu aş fi făcut o fixaţie tot judecând PSD-ul, asta mă decredibilizează ca profesionist. Las deoparte felul acesta simplist de a aşeza lucrurile şi faptul că doar câteva articole mai jos semnalez şi condamn derapaje ale PDL-ului. Ce mi se pare, însă, cu adevărat relevant este că el exprimă modul în care au ajuns să gândească şi unii jurnalişti. Majoritatea, foarte tineri. Capcana în care au căzut a fost să-şi imagineze că independenţa editorială e dată de felul în care te raportezi la puterea politică şi că, dacă te-arăţi critic la adresa guvernului, e suficient pentru a-ţi fi probat independenţa. Nimic mai fals.

În România, de câţiva ani încoace, cea mai mare ameninţare la adresa autonomiei editoriale a devenit chiar instituţia de presă. Conduse de oameni cu interese politice şi de afaceri suverane intereselor publicului, marile instituţii de presă au devenit portavoci ale patronilor. S-a ajuns la trista situaţie ca interesele publicului să fie promovate doar în măsura în care ele coincid cu intereselor proprietarilor, iar libertatea de exprimare să fie fără margini într-o breaslă care-şi pune ea singură din ce în ce mai multe graniţe. Cu alte cuvinte, jurnaliştii au libertate absolută de a spune tot ce doresc, dar le vine din ce în ce mai puţin să o facă. Adevărul lor nu e preţuit şi nici răsplătit câtă vreme nu se întâlneşte cu interesele patronului. Jurnalistului nu i se spune ‘nu-mi serveşte ce faci dumneata’, ci mult mai eficient: ‘n-am bani pentru cât ai merita.’ Aşa au dispărut documentare, investigaţii, aşa au dispărut emisiuni, publicaţii şi oameni de bună calitate s-au refugiat pe bloguri. Căci criza financiară nu a fost pentru patroni motivul, ci pretextul. Şi din câmpul larg al libertăţii de expresie, a început să dispară tocmai expresia.

O categorie aparte de jurnalişti e aceea care consimte că interesul instituţiei coincide cu interesul personal, motiv pentru care priorităţile publicului alunecă în planul trei. Nu-şi pun în mod sincer problema independenţei, dar îşi imaginează că perpetuarea unor automatisme critice la adresa puterii, golite cu timpul de vreun conţinut, îi califică drept exponenţi profesionişti si obiectivi ai meseriei. Şi, deşi ar putea afla reprezentanţilor puterii greşeli autentice, se limitează la a-i căuta de geantă şi pantofi. În mod ironic, în astfel de situaţii, e invocată chiar audienţa. Numai că, asemenea crizei financiare, şi audienţa e tot un pretext, nu un argument. În fond, aduni nu neapărat cât meriţi, ci mai ales ce fel de public meriţi.

Zilele trecute, am avut bucuria să cunosc câţiva jurnalişti remarcabili din Europa, adunaţi împreună cu profesionişti ai media din România la un seminar regional ASPEN pe probleme de etică în mass media. Dificultatea cu care ne confruntăm şi noi, şi ziariştii străini este cum putem face să reziste presa de calitate în noile condiţii de evoluţie tehnologică. Ceea ce personal cred este că, în vreme ce ei se străduiesc să afle soluţii în favoarea publicului, noi ne întrebăm cum să salvăm afacerile patronilor.

Felul acesta de a aşeza lucrurile, de a promova ideea că depinzând ca jurnalişti de patronat suntem nevoiţi să punem interesele noastre deasupra priorităţilor oamenilor sau să ni le subordonăm a deturnat radical jurnalismul de la sensul său originar. Acela de a transmite în folosul publicului. Aşa s-a ajuns ca mulţi jurnalişti să nu mai facă presă, să aibă doar un job, iar cei cu interes real pentru meserie să-nceapă să-şi construiască propriile medii online.

Nu sunt convinsă că proprietarii au un respect real faţă de cei dispuşi să îmbrăţişeze orice semnal în lipsa oricărei judecăţi independente. Cred mai degrabă că îi folosesc. Şi că e doar o etapă. Adevăratul test de rezistenţă pentru afacerile în media şi pentru credibilitatea presei va fi atunci când noi jurnaliştii vom începe să fim critici, nu cu puterea sau cu opoziţia, ci întâi de toate… cu noi înşine.

Liana Alexandru

Repere intelectuale ale dreptei româneşti

[singlepic id=3 w=320 h=240 float=right]Duminică, 21 noiembrie, ora 13.00, la Gaudeamus 2010, în Complexul Romexpo, editura Humanitas vă invită la lansarea noii colecţii „Cultura libertăţii” (coordonatori Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică) cu volumul de interviuri „Repere intelectuale ale dreptei româneşti” (Cristian Pătrăşconiu).

Vor vorbi la lansare: Cristian Pătrăşconiu, Valeriu Stoica, Lucian Boia, Andrei Cornea.

Intervievaţii lui Cristi Pătrăşconiu: Andrei Pleşu, Al. George, Virgil Nemoianu, Neagu Djuvara, Vladimir Tismăneanu, Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea, Horia Roman Patapievici şi Lucian Boia. Prefaţă: Valeriu Stoica.

Dacă nu ajungeţi la Gaudeamus (ruşine să vă fie!) sau nu mai prindeţi exemplare cu autografe (ruşine să le fie!), nu disperaţi, mai aveţi o şansă: Madame Blogary a pus mîna pe 10 exemplare ale cărţii. Din păcate era pe fugă şi a uitat să-l pună pe Cristi Pătrăşconiu să se semneze pe ele. Din fericire, văd că nu e scris preţul pe ele, deci putem să vi le vindem cu cît vrem noi. Tot din fericire, mai ales pentru voi, veţi avea ocazia să puneţi mîna pe o carte a lui Pătrăşconiu, semnată de Madame Blogary. Nu vă rîdeţi, cine ştie la ce valoare va ajunge o semnătură a Madame Blogary peste 10, 20 sau 50 de ani. Să nu ziceţi că nu v-am spus!

Nu ştiu cum facem să vă parvină exemplarele din carte şi cum alegem cei zece negri mititei de dreapta, însă o posibilitate ar fi o întîlnire la bere, dacă nu mai aveţi răbdare pînă la următorul ceai. O să mai ţinem legătura pe mail şi poate săptămîna viitoare ne vedem şi la o bere, sub pretextul lui Pătrăşconiu şi al reperelor cu pricina. Deocamdată Bleen trage să moară dar nu se predă. După ce termină cu trasul şi medicaţia aferentă, poate să bea şi bere şi să iasă şi în lume, şi să împartă şi repere.

Europa şi eşecul politicii economice obamiste

Barack Obama a reuşit în sfârşit sa-si realizeze visul, scrie Thomas-Brockhoff, director la German Marshall Fund, comentand recentul summit G-20 din Seul. In sfarsit, exista o unitate de vederi in diversitatea globala. Sursa ei: reactiile la politica economica autista sustinuta de Obama si consilierii sai. La Seul, ţările lumii au respins aproape universal ideile cu care a venit America pentru corectarea dezechilibrelor economice curente. Mai mult, au respins si planurile privind cea de a doua rundă de „relaxări cantitative” (QE2) – adica masura de relansare economica sustinuta de Casa Alba.

După o un esec electoral masiv la domiciliu, preşedintele american a suferit un esec diplomatic masiv în străinătate. Este oficial: Politica economica a administratiei SUA este un fiasco nu doar pe plan intern.  Acum este recunoscuta  ca atare si pe plan international.

Cine nu sesizeaza inca acest fapt, probabil ca este prea preocupat sa repete mecanic temele zilei induse de elitele media americane. Si anume cat de periculoasa este miscarea Tea Party, cat de ingusti la minte si cat de extremisti sunt reprezentantii ei, cat de fioroasa e Sarah Palin si alte nimicuri irelevante pentru  marile probleme ale momentului.

Zilele acestea este important deci sa nu cadem in capcana de a prelua fara discernamant  acelasi teme obosite cu care CNN, New York Times sau Washington Post incearca disperat sa camufleze dimensiunile epice ale esecului aliatului lor de la Casa Alba. Este bine sa ne deschidem ochii si la alte surse decat purtatorii neoficiali de cuvant ai obamismului. De pilda, sa vedem ce zic si surse europene care nu au marea alonja mediatica evocata mai sus dar care sunt extrem de relevante.

Ce spun criticii – carora li se adauga acum si tot mai multi europeni?  Spun ca Administraţia Obama nu da inca vreun semn ca ar intelege care sunt prioritatile reale. Prizonieri ai unei viziuni economice nerealiste, prin masurile pe care le iau, Casa Alba si aliatii sai pur si simplu imping economia SUA (si odata cu ea pe cea globala) mai adanc in criza. Summit G-20 din Seul va ramane in anale ca unul dintre momentele cele mai proaste ale istoriei diplomaţiei economice americane. Partenerii internationali au vazut pe viu acum ceea ce electoratul american vazuse de aproape un an.

Realitatea este simpla: „SUA ar trebui să-si reducă deficitul, nu valoarea dolarului”, spune Thomas-Brockhoff facandu-se ecoul unui punct de vedere tot mai larg raspandit in SUA si in Europa. Problema SUA este una a economiei reale nu una definibila si rezolvabila in termeni pur monetari.  „Statele Unite ar trebui să se abtina in a da din deget la economiile democratice ale lumii şi, în schimb sa înceapa să-si faca temele acasa. Atunci şi numai atunci va fi America in pozitia de a-si recastiga credibilitatea de lider al ordinii economice globale.”

Pentru asta insa ar fi nevoie de o modificare radicala de filosofie economica din partea Administratiei Obama si a aliatilor sai. Misiune aproape imposibila. A gandi in termeni de „economie reala” e greu. Mai ales cand contravine reflexelor tale ideologice.

Mai nou, obamistilor nu le mai ajuge dezastrul indus la ei acasa. Ei insista  – cu cel mai mic tact diplomatic posibil – ca europenii ar trebui sa-i urmeze pe calea acelorasi „solutii”. Presiunea pusa aproape maniacal asupra Europei, pentru a o face sa-si suspende programele de austeritate, a inceput de cateva luni bune. De la laureatul Premiului Nobel in economie Paul Krugman la preşedintele Barack Obama,  via secretarul Trezoreriei, Tim Geithner si consilieri precum Larry Summers, americanii o tin una si buna: Europenii sa inceteze cu masurile de austeriate si sa continue, ca si americanii, cu cheluieli in deficit si masuri keynesiste de relansare.

Criticile americane par sa fie dintr-un univers paralel. Si sunt. Ele vin, evident, din universul planetei Keynes. Or, pe planeta noastra, politica economica a cheltuielilor si imprumuturilor ca mijloc de iesire din criza este, stiintific vorbind,  imposibil de invalidat empiric. La fiecare esec, raspunsul keynesist este: Da, dar nu am cheltuit destul. Trebuie sa ne imprumutam mai mult si sa chelutim si  mai mult.

Argumentul in sine este, desigur, nefalsificabil. A esuat prima runda de stimulare a economiei? Hai cu a doua! Esec din nou? Nu conteza, nu am pompat destul. Esec din nou?  E clar, nu am fost suficent de indrazneti. Sa facem acum o noua rundă de „relaxări cantitative” (QE2). Nu a avut rezultat? Nu e nimic: venim cu o alta rundă de „relaxări cantitative” (QE3). Etc. Etc. Etc.

Solutia de a arunca cu lopata bani in criza pentru a stinge criza pare o inventie literara comica. Nu e. Mai ales cand e practicata si propovaduita de Casa Alba si de recunoscutele genii economice care o consiliaza.

Europenii au dat semnalul revoltei inca de la reuniunea G-20 din iunie. Un editorial semnat de Ann Mettler, directorul Consiliului Lisabona, o organizatie din Bruxelles dedicata politicilor europene surprinde perfect tonul si substanta acesteia. Sa incheiem prin a rezuma acest text cu totul remarcabil. Recitindu-l o sa intelegem si de ce nu a primit atentia media pe care o merita.

Sfatul americanilor, scrie Metttler, este nerezonabil punct de vedere economic, este  politic inadecvat şi mai mult, demonstrează o lipsă profundă de înţelegere a realităţilor europene:

• Europa, din păcate, nu a facut reforma în vremurile bune. Franţa, de exemplu, nu a administrat un buget echilibrat în aproape 40 de ani, care include mulţi ani de creştere, atunci când ar fi fost mult mai usor sa tina in frau cheltuielile publice, fără a provoca frămîntări sociale majore. Şi Franţa nu este singura.

• Tinzând să acţioneze pe principii de “justiţie socială” si facandu-se ca nu vad ca exista un trend demografic de îmbătrânire şi de scădere a populaţiei, politicienii au pasat an de an responsabilitatea reformei si scaderii cheltuielilor catre guvernele şi generaţiile viitoare. Dar viitorul este acum. Momentul deciziei a venit în cele din urmă şi nu poate fi irosit.

• Creşterea durabilă nu poate fi bazata si nu se bazează pe politici guvernamentale de injectare de numerar in economie. Ea este construita pe competitivitate pe pietele globale şi buna gestiune economică.

• Este o greşeală gravă sa opresti efortul actual de reducere a deficitelor si politicile de “austeritate”. Ele sunt primele eforturi mai serioase ale europenilor de a încerca să trăiască in limitele permise de mijloacele lor economice, de a-si ajusta consumul la productie.

• Datorită cotei sale în scădere în cadrul economiei globale, îmbătrânirii populaţiei sale şi a continuarii presiunilor asupra finanţelor sale publice, Europa nu va fi niciodată capabila să se întoarcă la nivelurile cheltuielilor anterioare. Cu alte cuvinte, finanţele publice vor continua să fie precare în viitorul apropiat, făcând cu atât mai necesare eforturile actuale de a ţine în frâu cheltuielile.

• Este de remarcat faptul că cele mai dure măsuri de austeritate sunt în prezent conduse de către guvernele socialiste din Grecia, Portugalia şi Spania. Acestea sunt administraţii care nu au nici convingerea ideologică, nici experienta sau istoria unor eforturi de reducere a cheltuielilor. Faptul acesta totuşi ne spune multe despre gravitatea situaţiei. Europa nu are altă alegere.

• Este ironic că acum că Europa este în sfarsit pe drumul cel bun, voci de pe cealaltă parte a Atlanticului ne îndeamnă să irosim această ocazie de a ne pune ordine in economie, o ocazie ce nu apare decat o dată la o generaţie.

Trista opoziţie

Înţeleg că nişte consultanţi deştepţi au propus acest „message box” unuia dintre partidele aflate în opoziţie încă de acum câteva luni.

(click pe imagine pentru rezoluţia maximă)

Să observăm că primele trei premise erau aceleaşi cu cele ale partidelor aflate la guvernare. Cu alte cuvinte, opoziţia ar fi admis că există o criză care afectează toate ţările din Europa, că măsurile de austeritate sunt necesare şi că oricum deciziile care ţin de principalele pârghii macro-economice nu se mai iau doar la Bucureşti (ci şi la Bruxelles).

Principalul atac era dat pe lipsa de competenţă a guvernanţilor.

Ce au preferat şi PSD şi PNL? Au preferat să spună că numai la noi e criză, că doar noi luăm măsuri de austeritate şi au ocultat cât au putut constrângerile guvernanţei economice la nivel european. Desigur, în complicitate cu trusturile pe care le controlează. Mai mult, în programul economic alternativ vorbesc de eliminarea măsurilor de austeritate şi creşterea salariilor şi pensiilor.

Ce s-a întâmplat între timp? Sigur că oamenii sunt nemulţumiţi de măsurile luate pentru că îi afectează direct. Doar că au acceptat cele trei premise. Pentru că două trusturi de presă nu pot izola informaţional o întreagă populaţie.

După 6 luni, în care au negat chiar premisele, partidele de opoziţie sunt din ce în ce mai puţin credibile.

Mă întreb oare cât ar fi avut acum în sondaje partidul din opoziţie care ar fi folosit acest „message box”? Acum e cam târziu să îl folosească, nu credeţi?