O vizită întâmplătoare într-un cunoscut spital public parizian poate oferi muritorului neavizat din România destule surprize. Fără a intra în detalii, să spunem că dezolarea pe care am resimţit-o cu toţii faţă de mizeria spitalelor autohtone şi sentimentul românesc că ea ar fi unică în Europa trebuie oarecum relativizate. Au şi alţii spitalele lor. Altceva m-a izbit însă şi mai tare. În incinta spitalului, fresce pornografice acopereau amândoi pereţii holului unui corp în care s-a nimerit să intru. De la grotesc la macabru nu mai erau decât doi paşi: după colţ, jumătatea unui sicriu gol, camuflat pe trei sferturi de un carton aruncat deasupra. Locul respira un aer greu, de destrămare. Nu, orice-aţi crede, nu era morga.

Altă întâmplare. Căsătoria unor prieteni, într-o sală a primăriei din Blanc Mesnil, suburbie a Parisului printre ai cărei consilieri se numără și capul Partidului Comunist Francez. De deasupra estradei oficiale, nudul unei femei domină languros încăperea. Nelămuriri? E vorba, de fapt, de un imn închinat frumuseţii, după cum avea să tâlcuiască funcţionarul care oficia ceremonia.

Să presupunem acum că ar exista şi în Franţa un organism care s-ar  ocupa cu modul în care sunt decoraţi pereţii instituţiilor publice, ba chiar cu stabilirea canonului înjurăturilor recepte acasă sau în maşina personală, ceva de genul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD). Să ne mai imaginăm şi că un cetăţean, ofensat de „atmosfera degradantă” instaurată de aceste imagini, ar depune o plângere la CNCD şi ar cere ca ele să fie scoase din toate instituţiile publice. O motivaţie plauzibilă ar fi că imaginile cu pricina sunt discriminatoare faţă de cei care nu împărtăşesc aceleaşi convingeri etice/estetice/religioase şi nu se recunosc în ele. În bună logică, CNCD ar trebui să-i dea dreptate şi să recomande ca Adunarea Naţională a Franţei să legifereze împotriva acestui tip de situaţii.

În fine, ca să terminăm povestea, e foarte probabil că Adunarea Naţională ar respinge categoric recomandarea în numele laicităţii Republicii (potrivit căreia sensibilităţile religioase nu pot fi argumente pentru a cenzura expresiile altor sensibilităţi, eventual artistice sau filozofice) şi al opiniei publice majoritare. Iar cetăţeanul ar rămâne doar cu dreptul de a se simţi discriminat şi cu sentimentul că laicitatea proclamată în constituţie nu este în realitate garantul neutralităţii axiologice a spaţiului public.

„Alergători de cursă lungă” anti-BOR, deveniţi între timp militanţi pentru drepturile omului” şi pretinzând să încarneze de unii singuri societatea civilă, s-au străduit câteva săptămâni să ne convingă că prezenţa icoanelor în şcolile publice este ilegală şi profund anti-democratică. Dincolo de “atmosfera degradantă” pe care ar institui-o, „umaniştii” n-au ezitat însă să citească în expunerea lor publică pur şi simplu un simptom al teocraţiei. Peste noapte, icoanele se transformaseră în logo-uri ale BOR. Un motiv cât se poate de serios pentru a deplora absenţa în România a unei separări radicale dintre stat şi Biserică. Pentru a ieşi în sfârşit din pre-modernitatea politică bizantină, avem nevoie, ne asigurau ei, de un model de laicitate asemănător celui din Franţa.

Despre „performanţele” modelului francez şi despre modul concret în care ar urma să fie implantat la noi, recenţii săi partizani dâmboviţeni n-au putut altminteri să ne spună prea multe. Dacă detenta discuţiei ar fi depăşit repetarea gravă a unor truisme („Statul e separat de Biserică”) sau agitarea facilă a unor fantasme („teocraţia”), ar fi fost totuşi interesant să aflăm mai multe despre genealogia, natura şi consecinţele modelului francez de laicitate. Este importarea lui dezirabilă sau, pur şi simplu, posibilă? Şi, ca să revenim la situaţia descrisă mai sus, cum să înţelegem tratamentul diferit aplicat de legislativul francez frescelor pornografice (care pot accidental decora pereţii instituţiilor publice) şi însemnelor religioase (a căror expunere în aceleaşi instituţii este interzisă prin lege)?

(va urma)

Notă despre autor: Picus, clasicist, doctor al Universității Paris-Sorbonne (Paris-IV), specializat în istoria Antichității târzii (redacția).

Anunțuri