În contextul în care rămânem cu Constituţia actuală, preşedintele ales în 2014 are libertate de acţiune când vine vorba de desemnarea primului-ministru. După Revoluţie am avut 16 desemnări de candidaţi la ocuparea funcţiei de prim-ministru – doar în două cazuri acel candidat a provenit de la alt partid decât cel al preşedintelui. Cine are preşedintele are guvernarea, cine nu are preşedintele speră că va fi luat în seamă la negocieri.

Un preşedinte câştigător, indiferent de scor, are un nivel ridicat de susţinere care poate fi concretizat de către partidul preşedintelui în 2016, la locale şi la parlamentare. De exemplu: 

2004, vara: PD 10-11%

2006, vara: PD 30% (scor pe care l-a menţinut mai mulţi ani).

Chiar dacă modificarea Constituţiei se validează, forţele politice care vor să fie prezente şi în 2016 ar trebui să utilizeze prezidenţialele drept trambulină. Prezenţa la acest scrutin este de obicei înaltă, mult mai înaltă decât la parlamentare. În alte cuvinte, prezidenţialele sunt scena puternic luminată a unei emisiuni cu rating. Cine face impresie bună şi atrage atenţia reuşeşte să aibă carieră şi după emisiune (adică în 2016). Exemplul cel mai bun în acest sens provine de la USL. Aproape două milioane de oameni au votat Geoană sau Antonescu la ultimele prezidenţiale deşi nu votaseră deloc cu un an mai devreme, la parlamentare. Din aceşti 2 milioane, mai mult de jumătate au rămas alături de USL până în 2012 inclusiv.

Pentru partidele nou înfiinţate, prezidenţialele sunt şi o şansă de a-şi flexa muşchii organizaţionali în perspectiva localelor şi parlamentarelor din 2016, în special în rural unde începuturile sunt mai dificile.

Forţele politice care tratează cu neglijenţă prezidenţialele plătesc sub forma unei inflaţii de neîncredere (din partea militanţilor, conducerilor de filiale, surselor de finanţare, mass media), iar efectele nedorite se resimt inclusiv în 2016: „aţi luat 4% la prezidenţiale şi vreţi să câştigaţi douăzeci de reşedinţe de judeţ?!”.

Riscurile pe termen lung sunt minime – partidele nu ajung în stare de deces din cauza prezidenţialelor, ci mult înainte sau mult după. Isărescu a luat în 2000 doar zece procente, dar problema CDR2000 nu a fost asta ci faptul că nu a intrat în parlament. Eşecurile majore (Caius Traian Dragomir 4% acum două decenii, Petre Roman 3% acum treisprezece ani) s-au răsfrâns asupra candidaţilor mai mult sau mai puţin, dar de fiecare dată partidul – în speţă PD – a supravieţuit.

Anunțuri