Tandre consideraţiuni despre crezul naţional

Se spune că Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă. Sub acest aspect, nu de şanse istorice a dus lipsă ţărişoara noastră. Spre exemplu, în martie 1990, românii au primit în dar, de la nişte compatrioţi din Timişoara, o Proclamaţie. În întîmpinarea cererii formulate de numeroşi alţi compatrioţi, de-a termina dracului cu tot ce-a însemnat comunismul, punctul 8 al documentului venea cu o interesantă ofertă: nomenclatura comunistă şi ofiţerii de securitate să nu poată lucra în funcţii publice timp de trei legislaturi, în special în funcţia de preşedinte al ţării. Ceea ce ar fi dus România pînă în anul 2000, garantat, fără Ion Iliescu precum şi fără agreabilii săi colaboratori la butoane. Oferta a fost refuzată de naţiune.

Sigur, în jur de 4 milioane de cetăţeni au semnat, atunci, apeluri privind includerea în legea electorală a punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara. Dar ce sînt 4 milioane? Punctul 8 al Proclamaţiei a fost şi temelia demonstraţiei-maraton din Piaţa Universităţii, în sensul aplicării, nu al ignorării zisului punct (pentru cititorii mai tineri: e vorba de demonstraţia din primăvara lui 1990, soldată cu invitarea minerilor la Bucureşti, nu de cea din ianuarie 2012, soldată cu invitarea lui Claudiu Crăciun la televiziunile de ştiri antidictatură). Fiind însă vorba de nişte golani, aşa cum bine a explicat domnul Iliescu, cum putea naţiunea să adopte o asemenea golăneală?

Mintea cea de pe turmă

Ea, naţiunea, a înţeles exact despre ce era vorba: ţărăniştii şi liberalii îi vor împuşca, spînzura şi trimite la Canal pe toţi comuniştii. Bun, autorii Proclamaţiei de la Timişoara au explicat limpede, pe înţeles, că nu era vorba de toţi membrii partidului comunist. Simplii membri puteau candida, puteau ocupa funcţii publice, puteau face tot ce doreau în limitele legii. Activiştii de partid erau problema. Fiindcă au slugărit comunismul pentru privilegii, nu prezentau garanţii morale, deci meritau să stea pe bară trei legislaturi. Mai ales în ce priveşte funcţia de preşedinte.

He, he. Dar ce, românii sînt fraieri? Păi nu ştiau ei de pe vremea comuniştilor că una se spune şi alta se face? Ăştia cu Proclamaţia de ce-ar fi oameni de cuvînt? Doar fiindcă aşa spun ei? Păi nu e clar că mint? Îşi zic anticomunişti, dar promit să-i lase în pace pe simplii comunişti? Fugi, dom’le, de-aicea! Chiar ne iau de proşti? O să ne omoare pe toţi. Şi pe matale, care n-ai fost membru, dar tot ai avut vreun cumnat, vreun nepot, vreun vecin care a fost. Iar pe ăia care scapă, o să-i termine capitaliştii şi moşierii, că asta fac exploatatorii poporului. Numai la domnul Iliescu e salvarea, că dînsul a fost tovarăş şi înţelege problemele. Hai, strîns uniţi în jurul Conducătorului! Şi-aşa, cu 87% dintre voturile exprimate, România lucidă, responsabilă, a defecat pe Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, oferind ţara lui Ion Iliescu şi agreabililor săi colaboratori. Oferta a fost acceptată cu plăcere.

Bancul cu timpul, mereu actual

În următorii doi ani, unii şi-au revenit. Le-a părut rău, de pildă, că au refuzat cu obstinaţie să meargă în Piaţa Universităţii, să vadă cu ochii lor că nu se dădea mită în dolari, blugi şi, desigur, droguri. Să audă cu urechile lor ce se spunea acolo, nu la televizor. Unii au regretat, chiar, că şi-au dat copiii sau fraţii afară din casă, fiindcă erau împotriva lui Iliescu. Au promis că vor fi şi ei împotrivă. Cînd li s-a spus că vor pecetlui, prin votul lor, soarta ţării pe încă 40-50 de ani, n-au crezut. Cînd li s-a spus, apoi, că era prea tîrziu, că răul fusese facut, iar n-au crezut. Doar e şi vorba aceea din străbuni: mai bine mai tîrziu decît niciodată. Nu?

Ei, şi-au trecut 22 de ani. Generaţia Iliescu a avut destul timp ca să-şi crească moştenitorii, asigurîndu-şi succesiunea. Baronii locali au avut destul timp ca să fie împroprietăriţi cu judeţe, definitiv. Profesioniştii manipulării au avut destul timp ca să formeze noi deformatori de opinie. Tinerii au avut destul timp ca să priceapă că e mai bine să hotărască alţii pentru ei, refuzînd, în mod inteligent, să voteze. Astfel, România a avut destul timp ca să-şi dorească să rămînă în mizerie, oferind USL o supermajoritate parlamentară, la scrutinul din 2012. Între timp, unii s-au trezit. Regretă că au votat cu USL, sau că nu s-au deranjat să voteze împotrivă. Au speranţe că se rezolva la următoarele alegeri. Să stea liniştiţi. Pot fi mîndri. Sînt a doua generaţie care confirmă „Teza Iliescu“ privind orginalitatea democraţiei noastre. „Mai bine prea tîrziu decît niciodată“ rămîne crezul fundamental al românilor. Altfel, pînă în 2030-2040 nu mai e mult. Dacă mai rămîne ceva, unii o să mai apuce.

Alexandru Hâncu

Ca să nu repetați greșelile istoriei, trebuie s-o învățați. Iar ca să învățați istoria care trebuie, nu aveți altă soluție decât să vă abonați la Kamikaze. Nu pentru noi, nici pentru tine, ci pentru copiii tăi. 

Text preluat din Revista Kamikaze

Anunțuri