La momentul alegerilor din 1990 eram o ţară uniformă: în toate judeţele candidaţii anti-Iliescu la preşedinţie au luat sub 20% din voturi.

În doi ani situaţia s-a schimbat radical, probabil odată cu Piaţa Universităţii. Sau cu stingerea valului de emoţie pro-Iliescu.

Însă din 1996, fără întrerupere, diferenţele între judeţe şi regiuni devin din ce în ce mai mici.

Să ne uităm la candidaţii la prezidenţiale, în primul tur. Harghita şi Covasna vor fi excluse din calcul. De asemenea voi lăsa la o parte alegerile din 2000, pentru a putea fi analizate în acest context e nevoie de calcule care ar încărca prea mult textul.

Să ne uităm la judeţele unde s-au înregistrat scorurile cele mai slabe. Dacă excludem Harghita şi Covasna:

1992, Constantinescu: Sub 20% în 12 judeţe.

1996, Constantinescu: Sub 20% în 5 judeţe.

2004, Băsescu: Sub 20%… nicăieri. Scorul cel mai mic e 20% în Botoşani.

2009, Băsescu: Sub 20%… nicăieri. Scorul cel mai mic e 26% în Vaslui.

În primul tur din 1992, diversitate: Constantinescu avea 15% în unele judeţe şi 52% în altele.

În primul tur din 2009, omogenitate: Traian Băsescu evolua între 26% şi 46%. Nicăieri 10%, nicăieri 60%.

Din două concluzii, una:

1. Suntem o ţară din ce în ce mai omogenă politic. Alegerile parlamentare din 2012 par să confirme lucrurile: scorul USL în rândul etnicilor românilor din Transilvania e aproape identic cu scorul USL la nivel naţional. Probabil că s-a atins deja punctul maxim

sau

2. Nu există nici un fel de omogenizare. Pur şi simplu, din 1992 încoace, vedem cum oponenţii PSD sunt din ce în ce mai eficienţi în a crea structuri de partid în Muntenia şi Moldova, adică punctele lor slabe de la începutul anilor ’90. Efectele au fost pozitive: din primele patru prezidenţiale, PSD a câştigat trei; din prezidenţialele survenite după aceea – zero.

Anunțuri