1999-2000: CDR se rupe în trei.

O parte din PNL părăseşte Convenţia sub numele „Platforma Civică” – liderul său e Valeriu Stoica.

Acelaşi lucru îl face şi un grup de politicieni conservator-creştini, care fondează un partid care se cheamă „Lege şi Justiţie”.

La alegeri CDR2000, cu PNL cu tot, ratează intrarea în Parlament întrucât nu atinge pragul pentru alianţe.

Platforma Civică abia intră în parlament.

„Lege şi Justiţie” la fel, subtilizând bucăţi mici din electoratele PSD şi PRM/Vadim.

Iliescu câştigă uşor.

În anii care urmează cele două partide acţionează separat.

Platforma Civică este un partid liberal – este partidul raţiunii, partidul dereglementării şi debirocratizării, partidul optimismului, partidul eficienţei, partidul care priveşte spre viitor.

„Lege şi Justiţie” merge pe un mesaj puternic anti-corupţie. Familia este pentru ei cel mai important element al societăţii. „Lege şi Justiţie” este partidul credinţei, partidul emoţiei, partidul respectului pentru trecut şi pentru istorie (în special experienţa Gulag-ului românesc şi mineriadele).

Platforma Civică are votanţi din Bucureşti şi din oraşele mari.

„Lege şi Justiţie” are votanţi în special în oraşele mici şi în mediul rural, în Moldova şi Muntenia.

Decreţeii votează Platforma Civică.

Pensionarii votează „Lege şi Justiţie”.

Cei pro-UE votează Platforma Civică.

Cei anti-UE votează „Lege şi Justiţie”.

Cei cu studii superioare votează în genere Platforma Civică.

Cei cu studii primare votează în genere „Lege şi Justiţie”.

Transilvănenii şi românii cu studii medii înclină balanţa între cele două partide atunci când vin alegerile.

Cele două partide, cumulat, împing PSD şi PD înspre irelevanţă (toate publicurile lor ţintă sunt deja luate). În anul 2013 stânga românească e divizată între o mulţime de partide şi partiduleţe care se ceartă ad infinitum pentru onoarea de a fi „adevăratul partid de stânga”.

În 2004, ca şi în 2008 sau 2009 sau 2012 sau 2014, „Lege şi Justiţie” şi Platforma Civică domină scena politică. Ajung de fapt să nu mai aibă nevoie să se alieze. Nici nu mai pot:

„Lege şi Justiţie” e un partid eurosceptic („România trebuie să obţină de la UE mai mult decât obţine UE de la România”).

Platforma Civică e construit pe ideea că România poate şi trebuie să devină o mare putere economică europeană.

Toate alegerile prezidenţiale din 2004 încoace ajung să aibă în aturul doi candidaţi de la aceste două partide.

Împreună, la parlamentare, au 75-80% din voturi. Fiecare din ele obţine minim 30%.

Aici jocul se încheie.

Pare improbabil? N-a existat voinţă şi creier şi poftă pentru aşa ceva, pentru că se putea.

Să ne înţelegem, povestea e cât se poate de reală. Dar nu e de la noi. E povestea ultimilor 15 ani de politică din Polonia. Punctul de pornire este însă exact cel de la noi: în 2000-2001 Solidarnosc a ratat intrarea în parlament datorită formării unei alianţe inutile, iar candidatul stângii la prezidenţiale a obţinut o imensă victorie. La noi s-a ieşit din problemă prin transferuri dinspre stânga ca la fotbal (adică tot PD-ul). Traian Băsescu a fost un miracol care a amânat inevitabilul. Ne-am întors la situaţia din 2000-2001, cinsprezece ani pierduţi pentru că nu s-a gândit strategic.

PS: Clasamentul Heritage în ceea ce priveşte uşurinţa de a porni o afacere:

Polonia: locul 55.

România: locul 72.

Numărul de taxe şi impozite care trebuie plătite de o firmă, măcar o dată pe an:

Polonia: 8.

România: 41.

Salariul mediu net:

Polonia: 860 USD.

România: 474 USD.

Evoluţie PIB din 2008 inclusiv, adică de când a început criza (deşi la polonezi nu prea e clar dacă a fost criză):

Polonia:  +5,1%, +1,7%, +3,9%, +4,3%, +2,0%.

România: +7,8%, -7,1%, -1,3%, +2,2%, +0,7%.

Anunțuri