Etichete

, ,

În America există o echipă profesionistă de baseball care se cheamă Texas Rangers.

În niciun sport profesionist în afară de baseball nu există ‘Texas’. Există ‘Dallas’, ‘Houston’ şi aşa mai departe. Doar la baseball există o echipă al cărui nume reprezintă tot statul.

Când spui „Texas” spui ‘mândrie imensă’ sau, dacă e să fim ceva mai cinici, 15-20 milioane locuitori (în funcţie de anul de care vorbim), adică potenţial imens de fani, şepci vândute, tricouri achiziţionate, acoperire media, etc. O piaţă de desfacere cât New York sau Los Angeles.

În anii ’70, beneficiind de profituri şi de un patron bogat, echipa a fost cât pe ce să câştige campionatul. De câteva ori. De fiecare dată, însă, lipsea o bucăţică. Lucru sesizat la sfârşitul sezonului. „Aaaaa, aveam nevoie de un jucător bun la poziţia asta! Hai să-l cumpărăm pe X!” Un an mai târziu: „Eeee, aveam de fapt nevoie de un jucător la poziţia aialaltă. Hai să facem un schimb de jucători ca să-l obţinem pe Y!”

La începutul anilor ’80 echipa avea următoarele caracteristici: 0 titluri câştigate, toţi jucătorii tineri de perspectivă fuseseră daţi în stânga şi în dreapta, lotul era plin cu veterani prestigioşi dar care nu mai făceau mare lucru pe teren, fanii nu mai păşeau în stadion, în ziare se râdea constant de echipă iar patronul sărăcise.

Ca mică ironie a istoriei: în 1981 echipa a făcut o gafă imensă, dând la schimb pe Jim Sundberg, un jucător pe care fanii îl iubeau dar care, conform management-ului, ‘era terminat’. Ani de zile după aceea, când clubul organiza întâlniri cu fanii prin mall-uri, prima întrebare care se adresa de la microfon era: „De ce aţi renunţat la Jim??”

(Jim-cel-terminat a devenit campion în 1985. Cu altă echipă).

În scenă intră Eddie Chiles, un om mai JR decât JR, care nu citea ziarele pro-republicane pentru că erau prea la stânga şi a cărui deviză era „Statul trebuie să facă doar trei lucruri pentru ţară: să-i apere ţărmurile, să-i livreze scrisorile şi în rest s-o lase în pace”. Omul se născuse în sărăcie lucie, dăduse la sapă toată tinereţea şi devenise unul din cei mai bogaţi oameni din SUA. A cumpărat echipa Texas Rangers, s-a frecat la ochi şi a trecut la măsuri radicale.

În primăvara anului 1985, el aduce drept antrenor un creier pe nume Bobby Valentine. Şase jucători din lot erau mai în vârstă decât antrenorul. Valentine venea de pe coasta de Est, era titirez, era inovativ, dormea patru ore pe noapte. A călcat peste convenţii (echipa refuza să folosească jucători mexicani; Valentine i-a selectat pe cei mai buni şi i-a pus la treabă), a dat afară vacile sacre din lot, a pariat pe jucători tineri pe care alte cluburi îi aruncaseră din lot ca fiind ‘neortodocşi’. Dar mai ales a elaborat un plan pe termen lung pentru fiecare poziţie din echipă. În 1986 echipa deja se bătea la titlu.

Valentine a antrenat clubul şase sezoane complete; în patru din ele echipa a avut mai multe victorii decât înfrângeri.

În cele şase sezoane care precedaseră venirea lui Valentine, clubul înregistrase de fiecare dată mai multe înfrângeri decât victorii.

Într-un târziu Valentine a plecat şi şi-a repetat actul de magie la alte cluburi. Dar moştenirea lui nu s-a pierdut în totalitate. Când Texas Rangers au urmat filozofia lui Valentine, au câştigat. Când au abandonat-o s-au dus în josul clasamentelor.

Tentaţia, în baseball ca şi în politică, e să te supui imperativelor prezentului. Tentaţia trebuie învinsă.

Cu 20% la parlamentare şi o înfrângere majoră la prezidenţiale, CDR în 1992 ar fi putut să se rupă. Dar au continuat, au învăţat din erori – patru ani mai târziu au fost singurul competitor politic din istorie care a depăşit FDSN/PDSR/PSD la voturi.

ARD a fost gândită independent de prezidenţiale şi de fapt independent de orice scrutin cu excepţia parlamentarelor din 2012; acum se vede eroarea, problemele pe care le cauzează o unificare eşuată din trecut.

USL a fost sudat încă de prin 2005. Votanţii PNL au fost „pregătiţi” mulţi ani de zile pentru perspectiva unei alieri cu PSD, punctul critic fiind turul doi din 2009. De aceea respingerea noţiunii de USL în rândul acestui grup a fost redusă: cine era nemulţumit renunţase de mult să mai voteze cu liberalii.

Exemplele sunt imense, sunt multe, sunt covârşitoare. Fără strategie care să includă cel puţin două seturi de alegeri se alege praful. Acelaşi lucru este valid şi apropo de liderii politici sau de candidaţii mai micuţi la o primărie sau un colegiu parlamentar.

Anunțuri