Etichete

, , ,

Oameni care de ce au murit, pentru ţara lor?

N-au cedat. N-au abandonat. N-au capitulat. Asasinii au fugit de pe străzile Kievului, iar şeful lor, preşedintele asasin, a fugit din capitala Ucrainei. Pentru a-i pune pe fugă, a fost nevoie de zeci de morţi. Şi-au dat viaţa pentru libertatea ţării lor, iar ţara lor a fost liberă pe 22 februarie. De sub tutela Rusiei şi de sub tutela mizerabilului stat mafiot tutelat de Rusia. “Eroii nu mor niciodată” au strigat zeci de mii de glasuri, în Piaţa Independenţei din Kiev. Repetînd cuvintele fostului premier Yulia Timoşenko, de-abia eliberată din puşcărie. Frumoase cuvinte. Cîtă vreme nu sînt uitaţi, eroii trăiesc. În România au murit, în decembrie 1989, şi mai mulţi eroi, într-o luptă cu mult mai inegală. Azi, sînt uitaţi. Ţara lor i-a uitat. A uitat de ce şi-au dat viaţa. Pentru ce şi-au dat-o. Pentru cine. Au rămas simple nume, pe cruci din cimitire uitate. Jertfa lor, batjocorită de ţara lor.

Poate că Ucraina va reuşi. Poate că ei vor fi mai inteligenţi, mai lucizi, mai generoşi, mai curajoşi. Mai oameni, adică. Poate că ei nu-şi vor uita eroii. Nu le vor batjocori jertfa. Poate că, peste un sfert de secol, părinţii, fraţii, soţiile şi soţii, copiii şi nepoţii eroilor Ucrainei nu se vor întreba de ce au murit ei. Sînge din sîngele lor, suflete din sufletele lor, iubire din iubirea lor. Pentru ce au murit? Pentru cine? Ucraina a fost liberă, pe 22 februarie 2014. România a fost liberă, pe 22 decembrie 1989. Pentru cîteva ore, a fost liberă de sub tutela Moscovei şi-a mafiei comuniste, create de Moscova. Poate că în Ucraina, libertatea va dura mai mult. Poate că vor şti s-o păstreze, în loc să accepte să le fie furată. Poate că, peste un sfert de secol, un sfert din populaţia activă a Ucrainei nu va emigra, din silă pentru ţara în care s-a născut.

Poate că, peste un sfert de secol, la ei nu se va spune, cu imbecilă aroganţă, cu execrabil cinism, cu revoltătoare ignoranţă, că eroii au fost doar nişte inconştienţi, exaltaţi, naivi, marginali, nişte mari proşti, şi mare brînză ce-au făcut ei că au ieşit în stradă in 1989 şi n-au fugit, şi n-au cedat, deşi erau măcelăriţi. În cel mai mare măcel din Europa anului 1989. Poate că lor le va crăpa obrazul de ruşine. Şi nu vor uita. Pentru ce le-au murit eroii. Pentru cine. Poate că ei îşi vor pedepsi toţi asasinii şi mafia de stat, cu pedeapsa pe care o merită. În loc să-i răsplătească, dîndu-le iar ţara pe mînă, imediat. Poate că, la ei, eroii nu vor fi murit pentru certificatul de revoluţionar al soacrei vreunui Geoană de-al lor, sau al vreunui Blaga, sau, ultimul pe listă, al vreunui Iliescu ucrainean. Poate că ei nu vor găsi vreun tînăr Ponta, trup şi suflet de partea Revoluţiei şi-a Pieţei Universităţii (unica, din 1990), care să-şi declare apoi iubirea pentru Che Guevara şi, ajuns premier, ataşamentul pentru mari proiecte alături de Rusia putinistă şi China comunistă. Întorcînd iar ţara spre coşmarul estic.

Pentru asta, Ucraina ar trebui să nu aibă o revoluţie. Revoluţiile se întorc de unde au plecat. Ar trebui să aibă victoria în Războiul ei de Eliberare. De Independenţă. Războiul pe care România n-a ştiut să şi-l cîştige, rămînînd cu revoluţia dependenţei de mafia comunistă, sulemenită în salvatoare a patriei. Care ne întoarce de unde am plecat. Greu, foarte greu va fi pentru Ucraina. Depinde în continuare şi de Putin, şi de lacheii Moscovei. Urmează războiul vorbelor, al provocărilor, al tuturor ipocriziilor. Greu de găsit lideri cinstiţi şi tari, patrioţi în fapte, nu în vorbe. De pildă, lideri care s-o rupă cu trecutul şi să tragă linia, întorcînd foaia. Cum au refuzat s-o facă Iliescu sau Adrian Năstase. Şi cum refuză s-o facă Ponta sau Antonescu, pretinzînd, evident, contrariul, în uraganul românesc al tuturor ipocriziilor.

Eroii Ucrainei n-au murit pentru Timoşenko sau Klitschko sau mai ştie cine. Au murit pentru ca familiile lor şi prietenii şi toţi oamenii buni din ţara lor, fiindcă asta înseamnă ţara, nu bestiile şi trădătorii, să aibă un viitor. Au avut curajul să fie ei armata de eliberarea a ţării lor. În naivitatea, inconştienţa, exaltarea şi marginalitatea lor, au eliberat o ţară. Poate că, în Ucraina, eroismul lor nu va fi ridiculizat şi uitat, ci preţuit, fiindcă va fi înţeles aşa cum se cuvine. Poate că ei vor înţelege ce înseamnă libertate. Poate nu se vor mulţumi cu dependenţa de pomeni, pensii şi salarii stabilite într-un birou guvernamental. Poate îşi vor cîştiga, în mod real, independenţa. Poate vor fi, cu adevărat, liberi. Poate că eroii lor nu vor muri încă o dată, în uitare şi-n batjocură, precum eroii României din 1989. Iar peste un sfert de secol, cei care au supravieţuit gloanţelor nu vor continua să întrebe “21-22, cine-a tras în noi?” În timp ce asasinii şi urmaşii lor îşi văd liniştiţi de jaf şi de nelegiuiri. Poate că, la ei, 22 va fi cu noroc. Cine ştie, poate ei chiar vor reuşi.

Anunțuri