Etichete

, , , , , , ,

Vladimir, tata lu’ Barack

Cel mai catastrofal preşedinte american a fost Jimmy Carter, de stînga, din Partidul Democrat. A pierdut Afganistanul, intrat pe mîna sovieticilor, Nicaragua, intrată pe mînă comuniştilor şi Iranul, intrat pe mîna islamiştilor. Aproape că a pus America în genunchi, aducînd Lumea Liberă în pragul înfrîngerii în faţa URSS şi-a dictaturilor de tot felul. Căci Lumea Liberă fără America e zero. Pînă acum, Barack Obama, tot de stînga, din Partidul Democrat, a pierdut Siria, lăsată pe mîna favoritului lui Putin, Assad junior, şi-a islamiştilor. A ajutat Egiptul să aleagă între dictatură islamică şi dictatură militară. În Turcia situaţia evoluează interesant, Afganistanul revine, metodic, sub Talibani, iar în Iran, bezmeticii ajunşi la putere sub Carter, sprijiniţi cu amabilitate de Rusia şi de China, sînt tot mai aproape de bomba atomică şi se simt bine în Irakul abandonat de Obama. Acum, cu Putin peste Ucraina, Barack poate spune că, dacă nu l-a egalat pe Carter, iată, îl şi întrece. Cu aceeaşi politică “morală”, a dialogului, nu a confruntării. Prin care America îşi cere scuze că există. Şi care lasă popoare întregi să-şi vadă spulberate visele de libertate şi de normalitate, în timp ce asasinii scapă basma curată. Aşa cum riscă să se întîmple şi în Ucraina.

Lui Putin îi place la război. Şi-a lansat prima preşedinţie cu al doilea măcel din Cecenia, ca premier şi fost şef al FSB, urmaşul KGB. Redevenit premier, a continuat cu Georgia, în 2008, pe fundalul Olimpiadei de la Beijing. Vrumm, vrumm, tancuri, bombardamente, treburi. În a doua preşedinţie nu putea decît să continue reţeta de succes. Vrumm, vrumm şi în Crimeea, pe teritoriul Ucrainei. Ca o frumoasă copertă la Olimpiada de la Soci. Fanii lui, inclusiv cei din Occident, n-au ratat ocazia de-a susţine justeţea cauzei Kremlinului. Crimeea a fost ataşată artificial la Ucraina, e populată majoritar de ruşi. Putin are tot dreptul să-i apere, fiindcă Occidentul e vinovat, desigur, de răzmeriţa de la Kiev, care a răsturnat regimul lui Yanukovici, profund pro-Moscova. Dă-le-n mă-sa de tratate! Balalaică, lacrimi, aplauze. Sigur, Yanukovici şi-a asasinat cetăţenii cu ajutorul specialiştilor din trupele Berkut. Ca asasin-şef, a fugit din ţară, fiind primit, frăţeşte, la Moscova. Dar ce e asasinat pentru unii, e înalt patriotism pentru alţii.

Fireşte. Fasciştii trebuie stîrpiţi, iar Viktor Yanukovici a luat-o la picior taman din calea fasciştilor supăraţi că le-a tăiat calea spre UE, bastion al fascismului. Nu? Perfect normal ca Viktor să anunţe din Rusia, de la Rostov pe Don, că tot el e preşedintele Ucrainei. În timp ce specialişti anonimi luau în stăpînire instituţiile de putere din Simferopol, capitala Crimeei, şi aeroporturile strategice, cu blindate tot anonime. Dacă nu răspundeau la întrebări, nici specialiştii şi nici blindatele fără însemne, de unde să ştie corespondenţii străini de unde erau? Pe cînd Parlamentul de la Moscova aproba operaţiuni militare în toată Ucraina, iată că intervine şi Barack, de la Washington, cu cîteva consideraţiuni. Ferme. Aşa nu se mai poate, consecinţe serioase etc.

Putin a fost, probabil, fascinat, dacă a stat el o oră şi jumătate la telefon cu Obama, care era în blugi, în Biroul Oval. Între timp, specialiştii nu mai erau anonimi, ci ruşi, ceea ce fuseseră de la început, dar speculaţiile nu-şi au rostul în jurnalismul de calitate. Mai ales cu obuz pe ţeavă la interlocutori. Oricum, perfect. Cică Rusia va încasa o izolare diplomatică şi economică. Adică ce? Nu le mai cumpără nimeni petrolul şi gazele? După ce-a şters pe jos cu Obama în criza din Siria, devenind, de facto, mai tare decît Preşedintele Statelor Unite, Putin şi-a consolidat  poziţia dominantă. Zi, Barack! Mă scoţi din Ucraina? Dai cu bombardeaua, trimiţi portavioane, ce faci? Faci declaraţii. Bine. Hai, te ţin la curent, pa, pa.

Bun, şi? Ce să facă America într-un context atît de complicat, cu atîtea pericole şi cu Lumea Liberă atît de sătulă de conflicte? Un context similar a existat şi în anii ’70-‘80. Atunci, un preşedinte american a spus ce trebuia spus, risipind deruta. Şi a făcut ce trebuia făcut, cu inteligenţă şi cu fermitate. Ronald Reagan a declarat, fără ezitare, că URSS este “Imperiul Răului”. A fixat un obiectiv clar: “We win, they lose”. “Noi cîştigăm, ei pierd”. A dus, cu echipa lui şi cu aliaţi de nădejde, o ofensivă intensă, pe cinci planuri: economic, financiar, tehnologic, diplomatic şi militar. În 1989, la cîteva luni după ce a părăsit Casa Albă, Imperiul Sovietic s-a prăbuşit. Obama susţine că îl admiră pe Reagan. Admirabilă ipocrizie, din moment ce este exact opusul politic al lui Reagan. Îl vedeţi pe Barack declarînd Rusia “Imperiul crimei îndelung organizate?” Şi făcînd tot ce trebuie făcut pentru victoria Lumii Libere?

În 2008, după ce Puţin invadase Georgia, Sarah Palin avertizase că urmează Ucraina, dacă Obama ajunge la Casa Albă. În 2012, la dezbaterile prezidenţiale cu Obama, Mitt Romney avertizase că Rusia este principalul duşman geopolitic al Occidentului. Şi Palin şi Romney au fost ridiculizaţi de presa pro-Obama (peste 90% din presa americană) şi de Obama însuşi. Amîndoi au avut, evident, dreptate. Nici presa, nici Obama nu şi-au cerut, însă, scuze pentru batjocura la care i-au supus, doar pentru ca Putin să aibă liniştea să-şi organizeze, îndelung, crimele. Ajuns preşedinte, Obama a cedat, imediat, la ofuscările Moscovei şi a oprit instalarea Scutului Antirachetă în Polonia şi Cehia. A trimis-o pe hilara Hilary Clinton, unsă ministru de externe, să “reseteze” relaţia cu Moscova. A făcut temenele în faţa tuturor dictatorilor pe care i-a găsit, cerînd scuze pentru că America există şi n-a stat, mereu, cu mîinile în sîn în faţa barbariei. S-a lăsat ridiculizat în Siria. Acum, “roadele” sînt culese, ca şi pe vremea lui Carter, de milioane şi milioane de nevinovaţi. Din fericire, Carter a prins un singur mandat. Obama e la al doilea, şi mai are încă doi ani pe lîngă cel în curs. Ceea ce Putin ştie foarte bine. Pare liniştit, nu mizează pe vreo surpriză.

Anunțuri