Cind sistemul de educatie minte

Etichete

edito, fabrici de diplome, Victor Ponta

Ponta despre educație:”Trebuie să-i ajutăm pe cei mai puțin buni să fie mai buni. Școala nu trebuie să fie junglă în care doar cei puternici supraviețuiesc.” De ce ar încerca cei mai puțini buni să fie mai buni, dacă iau diplome și așa? De ce ar mai dori cei buni să fie buni, dacă oricum nu e nicio diferență și toată lumea ia diplome, indiferent de cît de bună e? Sistemul fabricilor de diplome, șpăgilor și copiatului îi lasă fără motivație atît pe cei buni cît și pe cei mai puțini buni. Nimeni nu mai vrea să învețe, că nu are de ce. Singura motivație e să furi, să înșeli, să copiezi. Adică să devii pesedist. Cred că ăsta e și scopul lui Ponta. Să transforme toți românii în pesediști. Un om care e învățat încă din copilărie și adolescență că soluția e minciuna, hoția și copiatul are toate datele necesare să devină pesedist. Ponta însuși a ajuns unde a ajuns prin furt și minciună, prin copiat și înșelătorie.

O diplomă furată nu-ți folosește decît în sistemul de stat. Cu cît mai multe diplome mincinoase va elibera sistemul de educație, cu atît va crește mai mult aparatul de stat. Sistemul privat cere aptitudini și competențe, sistemul de stat cere diplome. Astfel, statul va crește numărul bugetarilor, pentru a putea absorbi sutele de mii de absolvenți fără competențe dar cu diplome care ies anual din sistemul de educație. Vom ajunge ca jumătate dintre salariați să lucreze la stat, așa cum se întîmplă în Grecia.

Oamenii trebuie să primească note de trecere, diplome, locuri de muncă, case, ajutoare, pensii. De cînd se nasc și pînă mor trebuie să li se dea. Cu o singură condiție. Să ne voteze pe noi, socialiștii. Să ne dea puterea să luăm de la alții, să păstrăm pentru noi și să le dăm și celor care ne-au votat. Iar cei care muncesc, care vor să facă ceva, sînt furați la naștere pînă la moarte. Dacă nu pleacă în afară.

Dacă mîine Ponta se decide să dea 17 milioane de certificate de geniu tipărite peste noapte, înseamnă că în România trăiesc 17 milioane de genii? Dacă mîine primești o diplomă prin care se atestă că știi cît face doi plus doi înseamnă că automat știi cît face doi plus doi?

Să presupunem că mîine Ponta ne ia pe toți în barcă să ne treacă Dunărea. Dacă ne dă tuturor diplome de înotători fără să știm să înotăm și se răstoarnă barca, cum se salvează cei care nu știu să înoate? Se agață de diplome ca de colaci? Și de unde știi pe cine să salvezi dacă se răstoarnă barca? De unde știi care sînt cei mai vulnerabili, care nu știu să înoate? La urma urmei, toată lumea are diplomă de înotător, habar nu ai cine știe cu adevărat să înoate și cine nu. Dar dacă tu nu știi să înoți, cui ceri ajutor? Dacă îi ceri ajutor unuia care, ca și tine, nu știe să înoate? Cum organizezi oamenii în barcă în eventualitatea unei catastrofe? Cum organizezi operațiunile de salvare? În mod normal ar trebui să-i grupezi. Unul care știe să înoate lîngă unul care nu știe să înoate. Însă toți au diplome de înotători. Mai mult, toți au diplome de înotători de performanță. Cînd barca se răstoarnă te trezești că în grupul X sînt cinci oameni care habar n-au să înoate și se îneacă toți iar în grupul B ai șapte înotători buni, care șomează, că nu au nevoie să se ajute între ei. Dacă diplomele de înotător s-ar fi dat pe bune, știai cum să-i grupezi. Fiindcă diploma e o informație. Dacă informația e falsă, dacă conține o minciună, va naște un adevărat haos. Dacă chirurgul care mă operează pe creier a luat diploma de chirurg pe șpagă și relații? Dacă nu știe să opereze pe creier? Dacă arhitectul care a proiectat podul ăsta a luat diploma de arhitect fiindcă era văr cu un profesor sau fiindcă a dat șpagă și habar n-are să proiecteze poduri care nu se prăbușesc la prima rafală de vînt? Dacă șoferul din stînga mea nu știe regulile de circulație și nu recunoaște indicatoarele și intră într-o intersecție fără să aibă prioritate și din dreapta vine o mașină cu o sută la oră și intră cu botul chiar în mine? Diplomele nu sînt recompense. Nu sînt favoruri. Sînt informații vitale pentru societate.

Gîndiți-vă numai cît timp trebuie să piardă angajatorii din sistemul privat cu testarea potențialilor angajați, în condițiile în care nu poți pune nicio bază pe informațiile din diplomele eliberate de sistemul de educație. Gîndiți-vă cîte țepe au luat și iau și cît timp și bani pierd cu recrutarea. Angajezi pe cineva pe baza diplomei și îți dai seama că nu e bun de nimic. În România legislația muncii nu-ți permite să-l dai afară. Și uite așa stai cu el luni de zile pe cap, pierzi bani și timp numai fiindcă sistemul de educație minte. ”Ia-l! Angajează-l! Dă-i bani! E doctor în drept! Ce vrei mai mult? Ar fi bun chiar și de prim ministru, Doamne iartă-mă!”

[fundraiser_panel id=”62120″ style=”wdf-fresh” show_title=”yes” show_content=”yes”]

Cota unica vs cota progresiva se intoarce

Etichete

cota progresiva de impozitare, cota unica de impozitare, edito, fiscalitate

Acum şase luni scriam  „Despre cota unică. O insulă de egalitate într-o mare de libertate.”  La o săptămînă şi ceva după articol, dar fără legătură cu articolul :), am primit oferta lui Sebastian Lăzăroiu de a-i fi consilier la Ministerul Muncii şi astfel n-am mai apucat să scriu şi partea a doua.

Principalul contra-argument „de dreapta” la articolul meu era acela că e preferabilă o cotă progresivă mai mică unei cote unice mai mari.  Bogdan Glăvan scria atunci: „Dar tot nu sunt convins. Prefer oricând să trăiesc cu o impozitare progresivă de la 1% la 3% sau, de ce nu, chiar de la 8% la 16% decât cu o cotă unică de 90% sau, de ce nu, chiar și 16%.” Foarte adevărat. La prima vedere.

Hai să luăm premisele de la care pornesc cele două tipuri de taxare:

1.  Cota unică (flat tax): plăteşti direct proporţional cu ce cîştigi. Gigel cîştigă de două ori mai mult decît Vasilică, plăteşte impozit de două ori mai mare. Raportul e acelaşi în ceea ce priveşte banii rămaşi în buzunarele lui Gigel şi Vasilică. După ce-şi plăteşte impozitele Gigel rămîne cu de două ori mai mulţi bani decît Vasilică, raport identic cu cel de dinainte să intervină statul. Cu alte cuvinte, statul nu schimbă raportul dintre averile cetăţenilor săi.
2. Cota progresivă: cu cît cîştigi mai mult, cu atît plăteşti statului un procent mai mare din ce cîştigi. De obicei, astfel de impozitare e în praguri. 18%, 23% şi 40% mi se pare că erau cotele pe timpul lui Adrian Năstase, înainte de introducerea cotei unice. Nu mai ţin minte pragurile, de la cît la cît te încadrai în categoria celor care trebuie să plătească 18%, de la cît la cît în categoria celor care trebuie să plătească 23% şi aşa mai departe. Astfel, dacă Gigel cîştigă de două ori cît Vasilică, poate plăti un impozit de trei ori mai mare, dacă a depăşit nu ştiu ce prag stabilit de stat şi a trecut de la categoria chiaburoilor la cea a burghezuţilor, spre deosebire de Vasilică, care e la chiaburici sau chiar la sărăcani. Ce se întîmplă însă cu banii rămaşi după ce statul îşi ia impozitul, ce se întîmplă cu raportul dintre averile împricinaţilor? Păi tinde să se egalizeze, aia se întîmplă. Diferenţele tind să se estompeze. Dacă înainte de plata impozitelor Gigel era cu 40% mai bogat decît Vasilică, după plată Gigel rămîne cu 30% sau cu 20% mai bogat decît Vasilică. Sau dacă Gigel avea cu 10% mai mult decît Vasilică, după intervenţia statului se poate întîmpla ca averile celor doi să rămînă egale.

În cazul cotei progresive statul are pretenţia de a egaliza averile supuşilor, de a estompa diferenţele dintre ei. Visul de aur al cotei progresive este egalitatea. Şi mai mult decît atît, cota progresivă nu porneşte doar de la premisa că oamenii trebuie să fie egali în avere, indiferent dacă sînt sau nu egali în aptitudini, energie, voinţă, circumstanţe şi hazard, porneşte şi de la premisa că statul e singurul care poate şi trebuie să încerce să anuleze aceste diferenţe. Statul maximal, care face dreptate şi inginerii sociale, şi cota progresivă au ieşit din acelaşi ou.

Cota unică strînge bani pentru a face posibilă funcţionarea statului fără a interveni în raporturile dintre averile subiecţilor săi, cota progresivă face inginerie socială şi are pretenţia de a reorganiza societatea pe baze mai egale, vorba poetului. Cota unică nu se îngrijeşte de banii rămaşi în buzunarele poporenilor, de cît i-a rămas şi cui, cota progresivă e foarte atentă la cît i-a rămas şi cui, la raportul dintre buzunarul lui Gigel şi buzunarul lui Vasilică. În primul caz, statul îşi ia partea, în al doilea caz îşi ia partea dar are pretenţia să facă şi dreptate şi egalitate socială.

Cei care susţin cota progresivă consideră că statul trebuie să stabilească merite şi să împartă dreptate socială.

Cota unică porneşte de la premisa că statul trebuie să-şi ia banii şi stă stea în banca lui, cota progresivă porneşte de la premisa că statul trebuie să-şi ia banii şi să împartă dreptate şi egalitate socială. Care-i dreapta şi care-i stînga? Care-i statul cu comportament minimal şi care-i statul cu pretenţii maximale? Se poate un stat cu comportament minimal să ceară impozit unic de 90% şi un stat cu pretenţii maximale să ceară impozit progresiv de 1% şi 3%?

Sau putem alege să-i credem pe Iliescu, Năstase, Ponta, Antonescu şi Vosganian.

click pentru rezoluţia maximă

[singlepic id=335 w=640 h=480 float=none]

Poate că aici, pe primii metri, nu e mare diferenţă între cele două drumuri, dar la capătul lor diferenţa e enormă, poate că este cea dintre statul hoţ şi statul tiranic, între Imperiul Otoman şi cel Sovietic, între cel care îţi vrea banii şi cel care îţi vrea conştiinţa.