Dacă scoatem din discuţie tinerii sub 25 de ani – un grup care oricum e mic şi nu prea votează – , avem următoarea situaţie:

Electoratul este compus aproape în totalitate din oameni care acum vor să aibă un copil sau mai mulţi, oameni care au un copil sau mai mulţi şi oameni care au nepot sau mai mulţi.

Implicaţiile sunt imense. În 2004, ADA şi Traian Băsescu au primit două treimi din voturi de la oameni care votaseră la alegerile anterioare PSD sau PRM. Ce aveau în comun aceşti români care făcuseră „trecerea”? Erau părinţi tineri sau bunici îngrijoraţi. Adică oameni care aveau şi întrebări precum: ce fel de viitor va avea copilul/nepotul meu? Poate să-l aibă în România? Ce fel de educaţie are sau va avea? În ce ţară va ajunge să trăiască?

Să pornim de la genunchiul broaştei. Legea Educaţiei semnată de Funeriu a fost susţinută prost şi aiurea. Trebuia să fie o miză comunicaţională majoră şi o mare reuşită, una cu care PDL să se mândrească şi acum. Dar pentru asta trebuia susţinută cu adevărat. Legea trebuia înţeleasă de comunicatori şi explicată în mod repetat şi creativ, ca să devină un reper cu conotaţii pozitive în societate. Ştiu. „Care comunicatori?”

Altă idee: orice proiect de reformă a sănătăţii care nu ia în calcul pediatria se auto-limitează, probabil devenind salt mortal. Explică de ce şi cum copiii care se îmbolnăvesc vor beneficia în sistemul „nou” prin comparaţie cu cel actual şi jumătate de luptă e câştigată.

Spaţiul de discuţie este, evident, mult mai larg. Putem să ajungem şi la lupta împotriva corupţiei şi la câte şi mai câte. Şi s-ar putea ca aceste alte subiecte să fie mai relevante decât cele menţionate mai sus.

Ce avem şi vom avea: propuneri rapide, explozive, insulare cu potenţial de ştire senzaţională, dar care sunt uitate după câteva săptămâni până şi de politicianul care le-a promovat la sfatul unor consultanţi. Decât aşa ceva mai bine lipsă.

Dreapta şi „dreapta” pot s-o dea în bară în anii care urmează în foarte multe feluri. În timp ce PSD/candidatul său la preşedinţie vor interpreta aria partidului/omului stabil, moderat, grijuliu, care ia în calcul problemele societăţii şi printre ele şi familia, dreapta/”dreapta” poate:

  1. Să pară o forţă pragmatică care se adresează singuraticilor sociopaţi. Adică să se pomenească descriind o Românie rece şi dezumanizată, fără comunităţi şi fără familii, o ţară compusă din supermarket-uri, termopane, BMW-uri, DVD playere şi PDF-uri de la FMI.
  2. Să mimeze că subiectul familiei o interesează, dar de fapt să n-aibă comunicatori sau lideri cărora să le pese. Ceea ce se va simţi.
  3. Să fie interesată de subiect şi să plictisească pe toată lumea cu statistici din Eurostat şi de la recensământ, în timp ce PSD dă mesaje calde, liniştitoare, care merg la inimă nu la creier.
  4. Să orienteze discuţia pe familia pe un singur subiect (ex. educaţia) şi să-l rateze.
  5. Să nu facă niciuna din erorile de mai sus, adică să aibă comunicatori/politicieni cărora chiar le pasă de subiect, dar aceştia să nu fie bine pregătiţi comunicaţional şi să piardă fondul din cauza formei deficitare.

Acum fiind vară şi o perioadă oarecum mai liniştită, în mod sigur se pun bazele pentru 2014 şi 2016 inclusiv din acest punct de vedere. Toate grijile şi dubiile exprimate mai sus sunt, din fericire, nule şi neavenite. Există însă şi un caz extrem de puţin probabil. Şi anume că realitatea unei naţii formată în principal din familii este şi va fi trecută cu vederea. Caz în care discutăm după alegeri, în ianuarie 2015 şi ianuarie 2017, cu procentele în faţă.